Aloe

Cunoscut încă din Antichitate, genul Aloe reuneşte peste 500 de specii, studiate şi denumite de-a lungul timpului de botanişti diferiţi. Dintre aceste specii, cea mai răspândită şi apreciată pentru proprietăţile sale medicinale este Aloe vera, căreia îi dedicăm articolul prezent.

Prezentare generală

• Denumirea uzuală: Aloe (speciile poartă denumiri precum Aloe vera, Aloe vulgaris, Aloe ferox, Aloe soccotrina, Aloe hexapetala, Aloe candelabrum etc.).
• Scurtă descriere: Creşte în medii aride şi reţine multă apă în frunze. Este o plantă robustă, cu tulpina scurtă şi un buchet de frunze cărnoase, alungite. Tulpina florală de Aloe ajunge până la circa un metru înălţime şi este de culoare roşie sau galbenă. Toate speciile de Aloe sunt considerate plante medicinale, cu excepţia celei cultivate în ghivece ca plantă ornamentală (Aloe arborescens). Speciile de Aloe se cultivă în numeroase zone ale lumii. Se consideră că Aloe vera îşi are originile în nordul Africii.

Principii active

40-50% din compoziţia chimică este reprezentată de aloină, o substanţă greu solubilă. Pe lângă aceasta, mai există alantozide A şi B. Răşina de Aloe conţine aleo-emodină, crizofanol, rezine, mici cantităţi de ulei esenţial, săruri minerale etc. În prezent, din gelul de Aloe vera se îndepărtează prin prelucrări speciale cea mai mare parte a derivaţilor cu acţiune purgativă, punându-se în valoare conţinutul mare de aminoacizi (20 din cei 22 de aminoacizi din structura corpului uman şi 7 aminoacizi esenţiali care nu pot fi sintetizaţi de organism). Gelul de Aloe vera conţine de asemenea enzime şi fitohormoni importanţi în metabolismul celular, toate vitaminele necesare organismului şi peste 20 de minerale şi microelemente importante (calciu, fosfor, fier, potasiu, zinc, magneziu etc.). Este singura plantă în care s-a identificat vitamina B12.

Factorul curativ: pulpa (gelul) din interiorul frunzelor şi pudra de pe frunze.

Acţiune terapeutică

Antiartritic, antifungic, antibacterian, antiinflamator, antiseptic, astringent, tonic amar, proliferant celular, colagog (facilitează evacuarea bilei), decoagulant, depurativ, emolient, insecticid, laxativ, nutritiv, purgativ, cicatrizant, vermifug.

Intern

• vindecă ulceraţiile şi inflamaţiile tractului intestinal;
• stimulează acţiunea intestinală în constipaţie cronică, deşi trebuie evitată utilizarea prelungită în acest sens;
• în trecut, răşina de Aloe era considerată un produs laxativ vegetal foarte eficient; în funcţie de doză, are acţiune tonic stomahică şi colagogă, laxativă sau purgativă; în prezent, răşina se utilizează tot mai puţin, deoarece potrivit unor studii utilizarea îndelungată ar favoriza dezvoltarea cancerului colono-rectal;
• stimulează digestia, circulaţia sanguină, limfatică, funcţia hepatică, rinichii şi colecistul;
• în afecţiunile hepatobiliare stimulează secreţia de interferon;
• în diabetul noninsulinodependent reglează metabolismul glandei pancreatice (poate vindeca această boală după un tratament de cel puţin şase luni); în diabetul insulinodependent scade doza zilnică necesară cu până la 50%;
• întăreşte capacitatea sistemului imunitar şi tonifiază funcţia de regenerare celulară; acţiune antiinfecţioasă, antibacteriană, antiparazitară, antivirală;
• în afecţiunile oculare: reduce opacitatea cristalinului în cataracte, ameliorează vederea în cazurile de miopie şi hipermiopie; vindecă inflamaţiile pleoapelor şi conjunctivitele;
• acţiune sedativă – calmează şi relaxează;
• reglează metabolismul.

Extern

• recunoscută ca plantă de prim ajutor, are un rol rapid în vindecarea plăgilor, tăieturilor; efect dezinfectant şi cicatrizant; penetrează până la al şaptelea nivel de la piele la os, antrenând substanţelele active (apa şi soluţiile apoase de tip infuzii, decocturi pătrund doar în primele două straturi ale pielii);
• asemeni brusturelui, este o plantă contra arsurilor; intervine până la nivel tisular, vindecând şi reconstituind ţesutul în arsuri până la gradul patru;
• diminuează durerile reumatismale (se recomandă asocierea tratamentului extern cu cel intern);
• atenuează pruritul în alergii şi previne erupţiile cutanate; şi în dermatite se recomandă asocierea tratamentului extern cu cel intern;
• gelul de Aloe vera face parte şi din compoziţia multor produse cosmetice.

Mod de întrebuinţare

Deoarece această plantă are şi efecte adverse dacă nu este suficient de bine purificată la prelucrare, se recomandă doar produsele avizate ce se pot achiziţiona din magazinele naturiste şi farmacii.

Precauții, contraindicații

Persoanele sensibile la acid citric şi sorbat de potasiu se pot confrunta cu reacţii secundare după o utilizare îndelungată a produselor pe bază de Aloe vera. Dermatitele sunt principalele efecte adverse ale consumului de Aloe. Provoacă, în unele cazuri, inflamaţia intestinului gros, afluxul de sânge la organele bazinului mic, inhibă peristaltismul intestinal.

Informaţii suplimentare

• Aloe este una dintre cele mai studiate plante din medicina naturistă. Atinge maturitatea la 3-4 ani, poate ajunge până la circa 70 cm înălţime şi până la 21 de frunze.
• Este alcătuită 99.5% din apă, dar restul de 0.5% conţin cea mai mare parte a nutrienţilor activi.
• Din Aloe se pot separa gelul şi latexul. Gelul este substanţa transparentă din interiorul frunzei. Latexul se găseşte imediat sub pielea plantei şi are culoare galbenă. Multe produse pe bază de Aloe sunt făcute din toată frunza şi conţin atât gel, cât şi latex.
• Deşi nu este sigur că se referă la specia Aloe vera, Aloe este menţionată şi în Noul Testament: Ioan 19:39 – “Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit şi el şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe.”
• Denumirea “aloe” vine din cuvântul arab “alloeh”, care înseamnă “substanţă amară strălucitoare”. “Vera” provine din latinescul “veritas”, care înseamnă “adevăr”.
• Cleopatra folosea gelul de Aloe ca produs cosmetic.

Cristiana Tănase
© Editura Fidelia