Ceai

Deşi sunt două sortimente diferite, ceaiul verde şi cel negru sunt obţinute din aceeaşi plantă, un arbore originar de pe versanții chinezi și indieni ai Himalayei. Ceea ce le diferenţiază este procesul de prelucrare, care produce modificări la nivelul substanţelor conţinute, gustului şi efectelor asupra organismului. Ambele sortimente sunt renumite nu numai pentru hidratare, ci şi pentru proprietăţile lor medicinale. De fapt, în Asia ceaiul a fost vreme îndelungată considerat plantă medicinală.

Prezentare generală

• Denumirea uzuală: arborele de ceai (lat. Thea chinensis, Camellia sinensis). Denumiri alternative: ceaiul verde se mai numeşte ceai nefermentat sau ceai virgin.
• Scurtă descriere: Făcând parte din familia Theaceae, arborele de ceai este un arbust de 1-2 m, originar din China, de unde s-a răspândit ca plantă de cultură în țările tropicale și subtropicale (India, Sri Lanka, Indonezia, Madagascar, Brazilia etc.). Frunzele sunt ovale, dințate pe margini. Planta are flori mari, albe. Are nevoie de un climat foarte călduros, dar trebuie protejată de lumina puternică a soarelui şi de acumulările de apă, motiv pentru care plantaţiile de ceai din Asia sunt de obicei terasate.

Principii active

Frunzele conțin uleiuri esențiale, teină, tanini, cafeină, flavonoide, compuși polifenolici, aminoacizi, antioxidanţi (polifenoli, catehine), potasiu, acid folic, vitamina C, proteine, calciu, fier, fluor, alcaloizi și componenta principală epigallocatechina gallata (EGCG), cea mai importanta componentă a fracţiunii polifenolice a ceaiului verde. Dintre toate tipurile de ceai, cel verde are cel mai mare conţinut în antioxidanţi şi cel mai mic în cofeină. Prezintă aceste proprietăţi deoarece nu este fermentat.

Factorul curativ: frunzele.

Acţiune terapeutică

Ceaiul verde este un puternic antioxidant, diuretic, stimulator cerebral şi al proceselor de ardere a grăsimilor; protejează organismul împotriva cancerului; ceaiul negru are şi el un efect antioxidant remarcabil, efectul său fiind mai asemănător cu cel al cafelei.

Intern

• atât ceaiul verde, cât şi cel negru reduc creşterile de tensiune arterială prin conţinutul lor bogat în antioxidanţi;
• stimulează procesele metabolice la nivelul celulelor sistemului nervos central; conform unor studii recente, consumul constant de ceai verde diminuează riscul de a dezvolta boala Alzheimer;
• acţiune diuretică;
• efecte benefice asupra proceselor digestive;
• contribuie la scăderea nivelului colesterolului din sânge;
• stimulează circulaţia sangvină;
• îmbunătăţeşte irigaţia sangvină a tegumentelor şi favorizează regenerarea acestora;
• eficient în diabetul zaharat, ceaiul negru ajută la controlarea nivelului de zahăr din sânge și la menținerea glicemiei în cote normale;
• protejează celulele creierului;
• tonic, energizant, reduce şi previne oboseala mentală, stările depresive; flavonoidele din compoziţia ceaiului protejează împotriva stresului;
• îmbunătăţeşte memoria şi funcţiile cognitive;
• stimulează funcţiile sistemului imunitar, contribuind la dezvoltarea celulelor T, care sunt esenţiale în producerea de anticorpi;
• protejează dinţii de bacterii, fiind un bun adjuvant în igiena orală;
• ceaiul nergu s-a remarcat şi prin felul în care sprijină organismul în cazul expunerii la radiaţii.

Următoarea serie a cursurilor de astrologie şi numerologie începe în 10 mai 2024

Extern

• extractul de ceai verde este utilizat cu succes în cosmetică: protejează pielea împotriva alergiilor, previne apariţia acneei, este un astringent natural şi previne îmbătrânirea pielii.

Mod de întrebuinţare

• În prepararea ceaiului verde, procesul natural de fermentație este stopat, frunzele fiind trecute prin abur sau încălzite la foc direct (temepratură maximă 200 grade Celsiusu) imediat după ce au fost culese. Ulterior sunt uscate şi rulate, împiedicându-se astfel fermentarea.
• Pentru a obţine ceai negru, frunzele proaspăt culese sunt lăsate să se oxideze prin expunerea la aer între două săptămâni şi o lună. După aceea sunt încălzite, uscate și mărunțite. Prin oxidare, frunzele capătă o culoare maronie, iar aroma lor devine mai intensă.
• Pentru consum, se prepară sub formă de infuzie: se pun fruzele de ceai în apă clocotită, apoi se acoperă cu un capac.

Precauții, contraindicații

Ca urmare a cantităţii de cofeină din compoziţie, trebuie evitat consumul excesiv de ceai (în special negru, dar şi verde). Planta are şi proprietatea de a acumula aluminiu în organism. De asemenea, polifenolii scad biodisponibilitatea fierului, motiv pentru care ceaiul trebuie consumat cu măsură de către anemici. Interacţiunea dintre fier şi ceai se poate atenua prin adăgarea de lămâie în infuzie.

Informaţii suplimentare

• Potrivit legendei, cel care a descoperit din întâmplare proprietăţile benefice ale plantei de ceai ar fi fost împăratul chinez Sen-Nung, în urmă cu circa trei mii de ani. Însă cultul ceaiului, aşa cum îl cunoaştem în prezent, a apărut în timpul dinastiei Han (202 î.Hr.-220 d.Hr.).
• Deşi primele menţionări istorice despre consumul de ceai datează din sec. II î.Hr., acesta s-a răspândit relativ încet în restul Asiei. Devine cunoscut şi folosit la scară largă abia în secolul VIII d.Hr. în Japonia, Coreea şi Vietnam. Din China a fost preluat de negustorii şi preoţii portughezi, care l-au popularizat în Vest. Când Marco Polo a ajuns cu expediţiile sale în China, ceainăriile erau deja răspândite în teritoriile acesteia.
• Poetul Lu-Yü este cel care a pus bazele ritualului de a bea ceai, în care susţinea că a descoperit o armonie şi o graţie aparte.
• 20% din ceaiul băut în lume este verde.

Cristiana Tănase
© Editura Fidelia